Povestea mea incepe...
Incepe...
Incepe...
Ce sa inceapa! povestea mea acum se termina. Este prima
poveste spusa invers, de la sfarsit spre inceput. De ce, va intrebati. De ce
nu, va intreb. Credeti ca nu o sa mai fie suspans, sau personajele o sa se comporte
previzibil. Sau autorul o sa fie deja plictisit de moarte, pentru ca deja
povestea lui a ajuns la sfarsit si el nici nu i-a lasat timp sa se spuna, sa i
se descopere, sa se arate cu toate ascunzisurile ei, presupuse sau nu, ca doar
asa sunt invatate povestile la scoala povestilor.
Nope.
Si au trait fericiti pana la adanci batraneti. S-au luat de
mana, sezand pe sezlongul lor, si au privit cerul zmeuriu la apus.
"Cate clisee!", zise el, razand. "E ultimul
nostru minut impreuna. Mai tii minte statueta aia de lemn din muzeul Old State
House din Boston? Cea pe care ai fotografiat-o si pe care ai numit-o Domnul
Timp."
"Da, mai tin minte",
raspunse ea intr-un moment de luciditate.
"E, mi se pare ca se uita la mine
razand, de dupa masina. Acum a fugit in spatele tomberonului. Azi e joi, si
trebuie sa vina astia sa ia gunoiul. O sa ii sun maine, sa le zic sa isi faca odata treaba aia,
pentru care ii platesc de atata timp".
"Nu te mai enerva. Ce folos sa ii
mai suni maine. uiti ca asta e ultima noastra ora impreuna. Uite, tati, un fluture!"
"Iubita mea!" Si o pupa pe frunte. "Tot o sa
ii sun maine sa le zic vreo doua. Desi, ai dreptate. Poate nu mai apucam
maine-le. Hehe, poate suntem norocosi, de data asta, si ajungem si noi de mana
cu Domnul Timp, sa bem cafeaua aia pe care i-o promit de o luna buna. Maria
zicea azi ca a trecut o luna decat stau aici, fara sa imi mai simt picioarele.
Prima data am crezut ca ma minte, cum sa treaca o luna! Si am facut atatea!
Cand mergeam la serviciu, cand eram tanar, nu faceam atatea lucruri intr-o
luna! Si nu trebuia sa ma poarte nimeni pe brate, ca acum, daca vreau sa ies in
parc. Sau sa imi iau un scaun cu rotile. Sau sa vorbesc cu Costel de cate ori
vreau sa citesc si eu un ziar ca lumea. Oamenii astia au innebunit. Cica nu se
mai fabrica hartie de ziar. Cum e posibil? Cum??? Pai eu am crescut cu ziarele in
mana, imi place fosnetul ala al lor si mirosul de hartie. Zice Maria ca mi-au
trimis copiii din State o tableta. Ce mai nume. Ca acum ei au aparat din ala cu
holograme, si ca ar trbeui si eu sa nu mai fiu atat de incapatanat si sa citesc
ziarele pe tableta. Ca am acces si la Boston Globe, si la Der Spiegel.
Mda...
Oricum, eu zic asa: nu mai avem ce cauta in lumea asta. Am facut tot ce am avut
de facut, si domnul Timp nu prea inteleg de ce nu vorbeste cu verisoara lui, sa
ma lase o data sa merg si eu acasa, sa pot si eu sa zburd cu minunea asta de
mana, fara sa ma mai numeasca tatal ei. Of, Doamne!”
Mintea Ei:
Ta-param-param
Tata are mere, mama are pere, maine merg la scoala. Oare
unde e mama? Si de ce a adormit tata? Nu il trezesc, il las sa mai doarma un
pic, ca doar acum a venit de la serviciu si el, saracutul. Si poate o sa ma
plimbe cu motocicleta. Hehe, ce m-as mai bucura. Si poate o sa vina si Mos
Gerila la iarna, daca am fost fetita cuminte. Din cate stiu eu, am fost. Parca
am impresia ca am mintit la un moment dat, cand m-a intrebat mama daca am
mancat toata ciorba de fasole. I-am spus de atatea ori ca mie nu imi place
ciorba de fasole. Nu si nu. Cica trebuie sa ma invat sa mananc orice; nu se
stie cand o sa mai vina un nou razboi mondial, si atunci o sa ma bucur si de
mere padurete. Pa-du-re-te. Oare ce or fi alea? Si de ce imi tot aminteste de
ele? Sunt asa rele? Cu siguranta nu sunt mai rele decat cartofii copti ai bunicai.
Aia is ingrozitori.
Mda, oare cum poate tata sa doarma atata? Asa m-as ridica
sa merg sa ma joc cu mingea cea noua. Oare unde a ascuns-o mama? Of, dar nu pot
sa ma ridic, o sa simta si o sa se supere. E obosit. Mai bine sa
stau aici, sa ma fac si eu ca dorm. O sa vada cat sunt de cuminte si o sa ma plimbe cu
motocicleta. Sunt sigura de asta!
Mintea Mariei:
Maine primesc salariul. 100 merg pe telefon-iar. I-am zis sa
nu mai vorbeasca atat la telefon, sa il lase incolo de internet, si sa se apuce
de invatat. Daca
vrea sa ajunga on om invatat, nu ca mine, sa spele buzile altora. Dar nu ma
plang, Doamne fereste! Doamne multumescu-ti pentru slujba asta, nu mai gaseam
alta la fel de buna pe aici prin zona, si am cautat mult. Am avut noroc. Dar nu stiu de ce
il numesc „noroc“; a fost Dumnezeu cel care m-a ajutat sa dau de oamenii astia
cumsecade; imi trimit in fiecare luna, pe 10, banii in cont. 500 de dolari.
Pentru ei e o nimica toata, cred ca castiga bine. Cel putin, cand vin pe acasa,
de doua ori pe an, vin incarcati cu de toate. Se se bucura si domnul si doamna,
ca doar un baiat au si ei. Si imi zic dupa ce pleaca: “Maria, ne bucuram ca e
om realizat. Ca are si el familie si avem si noi nepoti. Si ca o duce bine.”
Dar l-am auzit o data pe domnul vorbind cu Cosmin, cand a
venit ultima data acasa. Doamna, saraca, nu mai stie nimic, e bolnava. Doar pe
Cosmin cand il vede, se bucura si ea, si il recunoaste, dar atat. Dupa cateva momente,
uita cine e si incepe iar sa vorbeasca ca un copil.
Dar domnul e destept, si lucid la
minte. Ii zicea
lui Cosmin: „Cosmine, orice ai face, sa nu vinzi casa. Asta sa nu o faci. E
casa ta si se vor bucura si copilasii tai vreodata sa vina vara si sa alerge
prin gradina. Si sa manance mere de la noi; stiu ca sunt urate, dar macar sunt
de ale noastre. Nu stiu ce sa iti dau acum sa le duci acolo la tine.”
De fiecare data cand vine Cosmin, incearca s ail convinga
sa duca acasa niste carne de gaina si niste mere, macar. Si macar o sticla de
rachiu din ala de pere, sa mai bea cu prietenii lui, seara. Cosmin nu si nu. Ca
nu il lasa aia la vama. Eu una, sincer, nu stiu ce sac red. Ma tot gandesc eu
asa, si cred ca o sa ii si spun intr-o zi: Sunt americanii aia asa oameni fara
suflet, sa nu te lase sa aduci tu cu tine niscaiva merinde de acasa, sa te
bucuri si tu, ca doar ti-i dor, esti departe…
..................................................................................................................................
