Ziua a treizeci si patra

Uite asa ma uit in oglinda
De parca mi-ar fi facut cu ochiul nemurirea.
O floare tie, una tie, si una tie, bunicule.
Mi-ai soptit atunci ca o sa ne vedem la 3, la o cafea si o dulceata de mure.
O floare mie.
Ma uit asa la mine in oglinda, si mi se pare
Ca mi-am pierdut gramul de nemurire donat prin marinimia bunicului meu.
Si asa am infiintat fundatia caritabila pentru supereroi.

Ziua treizeci şi trei

Sunt tot aici. Mai ştii?
În mine stau. M-am aşezat
Cu degetele lungi spre tine,
murmurând a vis.
Sunt tot aici, te cuprind
din toate părţile fiinţei, şi nefiinţei,
În acelaşi timp.
Iubite, opreşte-te din cerurile tale.
Lasă-ţi stelele deoparte, în partea cerului, cea nouă,
Se vor stinge încet.
Îţi spun, iubite,
Adu-ţi aripile şi şoşonii plini de tină de stele
Încoace,
În Calea Lactee a grijilor mele
E mozaic şi Bach, şi-ngemănat,
Se surpă Azi peste Mâine.

Ziua a treizeci şi doua

Nu mai am timp. Letargic
Mi-au scris sosiile din cele patru colţuri rotunde
La nord e visul mersului la şcoală,
Caligrafic mi-am aranjat destinul în caietul gri.
La sud am căutat iubirea de pomană, în spatele pietrei pi, al cerului z, al flăcării,
Când colo, la vest,
Mă aştepta împlinirea, în braţe rotofeie de copil,
Uitat la estul firii, nemurirea,
Mi-e de atunci şi soră, şi iubit.

Ziua a treizeci şi una

Visele, căile,
În cale de zi şi în cale de noapte,
Ajunse dincolo de stea
Apuse dincolo de vreme
În ajutorul copilului cu ochii verzi.
Visele, căile, în cale de zi şi în cale de noapte,
În jurul drumului întunecat al mersului acasă,
Se strâng toţi strigoii bunicilor nebune
Şi fac horă în mijlocul curţii.
E pâinea dospită şi rumenită în cuptor.

Ziua treizeci

Mi-am închis cu o cheie de cristal sufletul în faţa zorilor de zi.
Ploaia spală piatra de la intrarea în mormânt.
Şi nu mai ştiu dacă e al meu numele
Dacă e al cerului meu sau al pământului-pământ.
Mi-am încuiat cu cheia de cristal uşa de intrare în calvar
Şi am adunat stoluri, stoluri, ideile şi muzicile, notele şi fericirile,
Şi freamătă cu picioarele străvezii păşind pe piatra cea rece.
Nu mai e al meu demult, numele,
L-au şters ploile şi lacrimile şi sorii cei trei, îngemănaţi,
Nu mai e a mea lumea demult,
Au răpit-o aceia cu ochii înneguraţi.
Mai am doar tăciunele din ochii călăului.

Ziua a douăzeci şi noua

Mi-e descântul de viaţă lungă şuierat de vârful călător,
Al zilei de ieri, al zilei de azi,
Mi-e părul albind adunat într-un coş de nuiele
Al zilei de azi şi al zilei de ieri
Mi-s anii trecuţi scrijeliţi în morminte
Mi-s trecutele vremi închinate în zare
Mi-s clipele surpate îndeajuns de îndurătoare
Cu ochii, cu părul, cu mâinile
Cu paşii ajunşi de dincolo
Al zilei de ieri şi al zilei de azi.

Ziua a douăzeci şi opta

Ţine-ţi morţii acasă, iubite,
Morţii vii şi morţii morţi,
Strânge-i în camera de zi,
Aliniaţi braţ lângă braţ, sicriu lângă sicriu.
Mortul din sud e limpede, al tău,
Priveşte de sub pleoapele apuse.
Mortul din nord aşteaptă în tăcere
Un vis sfărâmat.
Ţine-ţi morţii cu tine, iubitul meu,
Şi nu te îngriji de drumul lor acasă.
Au lespezi de morminte şi flori mirositoare
Au fiecare suflete hoinare-n zare.
Ţine-ţi morţii în suflet, iubitul meu,
Se strâng mai mulţi în fiecare an, de parcă
Mor oraşe întregi, şi sate întregi, şi oameni cu gândul
Ca aici şă nu se mai întoarcă.
Rămâi cu mine-n taină, iubitul meu,
Te ascund în pânză de mărgean
Te duc aievea în camera de ieri, iubitul meu,
Şi nu-ntreba dacă mi-s eu sau nu,
Doar stai ascuns, şi nu vorbi cuvântul
O să trezească timpul şi-o să plece
Minutul, rostogolit în pagina mea vie,
Să te găsească.