De șapte ani. Fără traseul ăsta pe care nu ma grăbesc să îl nimesc inițiatic, deși mă ispitește cuvântul și însemnătatea lui, serile mele de lângă pădure ar fi fost mult mai plictisitoare și mai sărace.
Genial pentru că e minunat. O mulțime de oameni, în fiecare an alții, cu alte sporuri și cu alte muzici. Pentru prima dată, azi am vazut un e-book într-un autocar din România. Și am vazut tot mai multe cărți în ultimul an, și tot mai multe pririri pline, nu ingălbenite.
Povestea mea se derulează pe banca numărul trei, locul numărul 9. Am primut frumos biletul de la nenea șoferul, m-am așezat pe locul meu și mi-am aruncat curioasă privirile la călătorul din stânga mea. Care citea. O revistă de arhitectură. Un astfel de călător nu mi-a fost dat să întâlnesc până acum. În fața mea, erau doi frumoși care râdeau și se priveau cu atâta gingăție și patos, încât m-am surprins zâmbind cu îngăduință, de parcă aș fi fost o soră mai mare, deja trecută de fazele acelea ale tinereții. Nu, mi-am revenit din reverie și am continuat să zâmbesc în sinea mea.
Tânărul s-a dovedit un partener plăcut de discuție. Am aflat multe despre arhitectură.
Mă gândeam cum se modifică limbajul nostru în momentul în care părăsim o sferă de sticlă și intrăm în alta. Fără să ne dăm seama. Noi suntem aceiași și ne place să credem că suntem speciali, dar limbajul se modifică. Cel puțin pe mine, autogara din Sebeș ma împinge la tot soiul de gânduri necugetate, de fiecare dată. Privind autobuzele, parte moștenire comunistă, parte proaspăt cumpărate din Finlanda, dacă nu mă înșală intuiția, și inscripția de pe ușă, mă uit și la călătorii care așteaptă cuminți. La coadă. Vorbesc vrute și nevrute, despre Costel și Mărie și copilul ăla mare care s-o însurat și fata aia deșteaptă care acuma îi doamnă mare pe la București. Și când vine șoferul, înghesuiți, urcă resemnați în relicva de autobuz și se cufundă fiecare în gândurile proprii, în timp ce din difuzoare răsună cele mai noi hituri de pe Taraf.
Ascultând discuțiile, spicuiești că e vorba de Sărbători, de concediu, de prăjituri și curățenie, de patron, de șomaj, de Italia și Germania și de porcul care anul ăsta a fost mai gras decât anul trecut. Și de o bucurie de mers acasă.
În autobuzul de azi, nu am ascultat hituri Taraf, ci Europa FM. S-a discutat mai elevat, despre arhitectură și literatură și planuri urbanistice, despre țara asta și moștenire și distrugere și sens giratoriu și bani europeni. Dar și despre acasă. Și salata de vinete și ouă umplute de la mama și sarmale, cartofi și friptură. Și prăjitura pentru revelion. Și ce mult înseamnă acasă.
Până la urmă, călătoria are același scop, bucuria e aceeași, acasă e tot acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu