Ziua a patra

Femeie divortata. Mai bine decat femeie nemaritata. Cat de cat, macar stii cum e. Si bate ceasul biologic. Tic-Tac. Tic-Tac.

Tot ce am vrut a fost sa ma iubeasca. Cineva. Cat de mic, de urat, de maimutoi, sau cu nasul mare. Nu imi pasa de diploma sau de contul in banca. Sau de gustul la imbracaminte. Uite asa s-au dus standardele, unul cate unul, am coborat stacheta si am ajuns aici, unde ma gasesti acum, unde ma gadesc acum, si unde te-am gasit acum, de fapt, ca eu te-am gasit pe tine. De ce te miri? Bine, te-am lasat sa crezi ca tu mai cucerit si alea-alea, ca doar nu degeaba am ajuns la...cati ani am? 40? La 35 cati ti-am zis tie ca am. Da, iubitul meu, EU te-am ales.

Pentru ca am nevoie de un tata pentru copilul meu. Cum care copil? Pai nu stii tu, oare, iubitul meu, ca te folosesc...ce cuvant urat si demoralizator...te implic in indeplinirea planului meu magistral si cincinal.
Asa mi-a spus pshiholoaga aia cu unghii rosii, de 25 de ani, cu un inel scantaietor pe degetul inelar de la mana stanga. Am urat-o din clipa urmatoare, cum mi-l flutura prin fata ochilor a ghinion, nu alta. Mda, mi-a dat ea ceva lectii de buna-purtare, un fel de cod pe care sa-l urmezi si sa gasesti un barbat in maxim 30 de zile. Cica succes garantat.
Bine, acuma nu stiu eu cat de mult a fost influenta ei, cat de mult am avut noroc cu Uranus in casa a doua, si cat de mult au contat slijbele maica-mii, dar cert este, iubitul meu, ca esti aici. Si, dupa spusele doamnei psiholog, in maxim o luna o sa imi oferi un inel din ala cu piatra scantaietoare, pe care sa il pun pe degetul mei inelar de la mana stanga.

Nu trebuie sa iti faci nicio, grija, iubitule, totul e aranjat. Am deja totul planificat, asa, cu Gant Chart, cum am invatat eu la cursul ala de leadership.

Primele doua milestones au fost trecute cu succes. Mai avem de strabatut un drumeag usurel, de petrecut un week-end la Predeal, de mers la parintii tai de cateva ori, si la ai mei de doua ori doar, si dupa, toate semnele spun ca urmeaza cererea in casatorie.

Si dupa - o sa traim fericiti..Taram pam pam... pana la adanc batraneti!

Hahaha, iubitule, stii cat de mult te iubesc, asa-i?

Nu fii suparat. Tie o sa iti fie cel mai bine alaturi de mine. Stiu deja de ce ai nevoie: de o femeie adevarata, puternica, sigura pe ea, independenta, de o femeie lider. Mi-au spus la cursul de leadership ca am stofa de lider.

Nu uita sa ma iubesti, iubitule, si nu uita sa imi aduci inelul acela cu piatra.

Ne asteapta un viitor glorios impreuna, iubitul meu.

Nu fii suparat, eu doar atat vreau, sa ma iubesti.

=======================================================================

Doamna psiholog, imi puteti imprumuta si mie oja de unghii? Cea rosie?

Bine a zis mama, mai bine divortata decat singura.
Macar stii si tu cum a fost, sa fii in randul lumii, sa fii maritata.
Te respecta si pe tine lumea altfel. Poti sa mergi cu capul sus. Oricum, daca nu merge, ce poti sa faci, te desparti linistita. Macar ai incercat.

Nu o sa ma supar, iubitul meu, daca nu merge. Nici tu nu trebuie sa fii suparat. Stii doar ca nimic nu dureaza pentru vesnicie.

Ma iubesti, iubitule, nu-i asa?

Si de atunci, nimic nu a mai fost la fel.

Ziua a treia

Taiata in doua, burta balenei s-a uscat pe margini. Sangele s-a inchegat in grupuri de celule mici, speriate la inceput. Omuletii negri au iesit fiecare din spatele unei coaste rupte. Condusi de o femeie imbracata in sange, au iesit in ritmuri de mars pe partea stanga, si au luat-o spre est.
S-au stabilit in globul ocular. Au dereticat jumatatea aceea a creierului si au pus perdele frumos mirositoare, albe, spalate in prealabil cu Tide. Au nascut multi copii, in fiecare zi, pe care eu i-am primit ca visele mele, mirandu-ma de unde stiu atatea limbi straine.
Sunt inca acolo, in spatele globului ocular.
Si spala inca perdeaua cu Tide.

Celalalt grup a fost mai lenes. Se plangeau omuletii mereu ca nu pot traversa linia imaginara catre suflet din cazua mirosului greu de lancezeala. Eu i-am asteptat cu paine si sare mult timp, la intrarea in suflet. Am pus stegulete colorate si am plantat flori felurite, frumos mirositoare, sa ii ghideze in spatele mirosului lanced.

Nu stiu cine e de vina.

Bunaoara, pana deunazi, erau organizati in grupuri tematice. Eu mi-am pus toata increderea in grupul tematic cu numarul 1, care avea datoria sacra fata de mine sa intercepteze bataia inimii si sa o urmeze. Dar omuletii s-au lasat furati pe drum de minuni. Admira.
Eu ii astept inca la intrarea in inima. Sa vina. Sa pot sa traiesc.

Am uitat cum se traieste in taramul acesta.
Strazi colosale de masini cu un singur loc, aliniate fara semafor, asteapta deschideri de minte.
"Oamenii refuza sa mai cheme intariri, ca altadata", mi-a spus un locuitor al Taramului.
Si atunci masinile ruginesc in asteptare, tabla se incalzeste de la soare, si Cuvintele mor inauntru, asfixiate. Nu exista un Cimitir al Ideilor in cautare de Adevar.
Atata waste.
Avem nevoie de un sistem de management sustenabil al Ideilor ramase in paragina, orfane, departe de matca.
Oamenii nu isi mai deschid mintile si nu mai primesc idei in dar.
Avem nevoie de un management sustenabib al sentimentului de refuz al ideii din facere.
Oamenii nu mai traiesc.
Avem nevoie de un management sustenabil ai ideii de Om.
Omul s-a ascuns de ideea lui despre Im intr-o coaja de nuca, pe care maturatorul Bulevardului Universal al Ideii a aruncat-o la cos.
"Compost", au spus Spiritele.
"Unde e Omul?"
"Compost. Compost. Compost". 

Sa scriem, zic.

Experiment.

O sa scriu in fiecare zi un text de la acelasi calculator, fara sa folosesc niciun creion sau pix sau hartie si o sa sa ma observ in timpul asta, si dupa ce scriu. O sa observ reactiile pe care le au degetele mele, reactiile creierului, musai sa fie ceva modificare in timpul asta, ca sa arat eu cum influenteaza scrisul la calculator puterea si acuitatea exprimarii unei tinere de 28 de ani neimpliniti si implinitori pe jumatate.

Cat timp o sa scriu.

Nu stiu. Din cate stiu eu drepre cercetare (sac! ca suna bine), trebuie sa stabilesc un interval de timp in care sa derulez expermentul asta, ca sa fie cu folos, adica ca sa pot observa ceva. Si sa trag concluzii. Care vor ajuta la ceva, o sa fie publicate, eu o sa merg la un festival de carte sau la ceva conferinta educationala, sau cu tematica psihologica, sau ceva de genul "Alienarea mainii in secolul al douazecisiunulea – Marturiile unei tinere de 28 de ani neimpliniti, surprinse zilnic de tanara in cauza in timp ce sedea pe sau langa canapeaua ei neagra, intr-un living maaaaaare si aproape gol, in Revere, Massachussets, SUA". Lung titlu. Nu stiu daca m-or lasa astia sa particip la conferinta, sau va trebui sa il schimb. Titlul, da.

Anyway, cum ar zice americanul sau hispanicul sau orice alt cetatean din Revere, Massachusets, si nu numai, va ganditi probabil de ce vreau eu sa fac experimentul asta.

M-am tot gandit ca vreau sa fiu celebra. Eu cred ca merit. Cred ca orice roman merita sa fie celebru, mai ales un roman care a plecat de-acasa sa ajunga intr-un living cu o canapea neagra in Revere. Care, va sa zica, a adoptat cu bratele deschise provocarea vietii lui, sa vina el la americani. Si dupa aia, cand se intoarce acasa, dupa ce a cartografiat in fiecare zi (neaparat) societatea asta ingrata si plina de defecte (acum doua saptamani au iesit doi la maraton si au omorat oameni; asa ceva nu se intampla in Europa civilizata), sa rosteasca plina de emfaza, la ceremonia de lansare a cartii (musai sa fie o ceremonie, ca doar tanara in cauza vrea sa fie celebra): "M-am intors acasa pentru ca iubesc Romania". Si lumea sa bata din palme. Si uite asa am devenit erou national, intoarsa in tara din indepartata si ingrata America, dupa cum am zis, la o Romanie plina de potential, mult potential. A mea Romanie, si al meu potential, mereu in asteptare.

In asteptare de a fi descoperit si utilizat la maxim, ca sa iesim si noi, dom'le, din conul asta de umbra unde ne-a varat istoria. Si a inchis usa dupa noi. Si lumina. Stam acolo la intuneric, sa meditam la faptele noastre si la comunisti si la Basesti si la cate si mai cate.

Pe curand.

Am plecat sa numar zilele pana cand o sa devin celebra si sa ma gandesc ce imagine sa am si ce rochie o sa port la ceremonie. Am zis.

 

Multe limbi straine, de cercetare.

Cercetarea presupune o analiza a unor fapte, in slujba carora cercetatorul aduce alte si alte fapte, pentru  a le pune in lumina starii de fapt.

Buuuuun.

Multe limbi straine imi umbla mie in minte, ca niste fantome ale manualelor din clasele primare.

Cand m-a dus mama la scoala pe clasa intai, mi-a spus asa: Tu trebuie sa inveti bine, sa ajungi sa faci facultate la Cluj. Si tu o sa inveti limbi straine".

Analiza morfologica:

"O sa inveti"=verb, mod indicativ, timp viitor popular, persoana a doua, singular

"Si"=conjunctie

"Limbi"=substantiv comun, caz acuzativ, numar plural, nearticulat

"straine"= adjectiv, caz acuzativ, numar plural, nearticulat

9 ianuare 2013

Boston, Masschussets

Am ajuns sa invat limbi straine.

Comunitatea de romani din Boston, Masschussets, este numerioasa. Am fost chiar la o intalnire organizata cu oacazia Zilei Nationale a Romaniei. Unde am intalnit romani scapatati peste ocean. Muncitori, veseli. Hotarati sa faca ei un chef ca acasa, cu sarmale si muzica populara. Sarmalele sunt mult mai bune aici decat acasa in Romania (exista doua "acasa" distincte pentru multi dintre ei: "acasa" de aici, unde copiii merg la scoli americane, si o "acasa" departe, ramasa un pic in ceata, fumurie, intr-o Europa cosmopolita, un puzzle la care te uiti mai atent cu lupa, sa descoperi  petece de culoare).

Acasa pentru mine e acolo.

Zu Hause.

Home.

Hogar.

Oare ce se intampla daca iti pierzi viziunea?

Vreau sa va povestesc

Vreau sa va povestesc ce bine imi face mie sa ascult o muzica buna. Cred ca fiecaruia dintr noi ii face la fel de bine. Chiar daca definitia pentru "muzica buna" e, pentru fiecare dintre noi, alta.
Face bine o muzica buna cu prietenii, o poveste si un sunet scris dupa cateva ore, din dorinta de a nu pierde momentul acela, care are toate sansele sa se topeasca pe de-a-ntregul in fiinta ta, ca apoi sa nu mai stii care parte din tine e ea curata. Si atunci nu mai poti sa o aduci in cuvinte, in cuib-vinte. Raman atunci numai cuvinte despre tine si cu tine, ca un egoist rosu cu negru, tare ciudat, inchis intr-un cerc vicios cu sinele.

Simtaminte

Imi place sa folosesc verbul "a crede" la persoana intai, singular. Era cat pe-aci sa incer propozitia de inceput a inceputului de postare cu verbul asta, jucaus si puternic, cu personalitate.
Pentru ca e important sa crezi si sa astepti, sa accepti si sa te descoperi. E faina senzatia pe care o ai privindu-te in oglinda si descoperindu-te ca pe un vechi prieten, pe care nu l-ai revazut de un secol si jumatate. Un prieten de care nici macar nu iti dadeai seama cat de mult iti lipseste si pe care il intrebi, luandu-l in brate, unde a poposit atata timp, fara sa dea niciun semn, de viata sau de moarte, de visare sau de uitat.
E bucurie si certitudine, ca esti inca acolo, cu aceeasi scanteie, mai bogat totusi si mai sigur si increzator pe ce crezi si de ce.
E faina senzatia de trezit dimineata cu certitudini ca, orice ai face si oricat de bine te-ai cunoaste, exista tot timpul o parte din tine care te surprinde. Ca o culoare noua, o combinatie de ocru si verde pur.

Imi era dor de mine, cea care scrie :)

Voua?

Despre istorie sau ce se intampla cu noi

Fiecare are o istorie personală. Una numai a lui, de care este convins, în care crede, de care îşi aminteşte şi de care se leagă cu muuulte fire, să nu cumva să se îndepărteze. Şi care îi dă valoare.

Ce se întâmplă azi în Cluj. E energie. Atâta energie din motive diferite. Am ascultat acum imnul portestatarului. Zice Dan Teodorescu acolo frumos, zice el despre autostrăzi, despre păduri care sunt pe cale de dispariţie, despre cianuri si Roşia Montană, despre un sistem de sănătate. Şi mă gândeam ce ar trece prin minţile multora dinre români. De ce să ne intereseze pe noi de Roşia Montană. Că doar nu am crescut acolo şi nu ne intră nici aurul în buzunar. Sau de autostrăzi. Că putem şi fără. Că doar mergem şi noi prin ţări străine şi trăim acolo civilizat, că ei se ştiu aşa, cum e cu democraţia. Noi suntem nişte copii săraci şi prostuţi aşa, cu puloverele rupte pe la coate, dar altfel cuminţei, ne facem datoria acolo la Uniunea aia, ne plătim dările, nu comentăm prea mult, că doar ce se mai poate face în ţara asta. Nimic, domnle. Numa bine că ne poluăm, poate ne evaporăm undeva în atmosferă, dacă nu reuşim să plecăm la fraţii mai mari, mai civilizaţi, să ne dea ei ceva de mâncare.

La proteste au fost multe persoane de vârsta a treia. Erau prea bătrâni să mai plece de aici, că se leagă omul ăsta patriarhal din România de locuri, de oameni, e mai de modă veche. Dar au ieşit în ţară. Au fost şi studenţi. Care se gândesc să nu plece la fraţii mai mari. Oameni nemulţumiţi.

Din ce am înţeles eu până acum, schimbarea e absolut necesară. Şi benefică.

Până la urmă, fiecare e dator să îşi scrie istoria şi moştenirea pentru viitor. Eu ştiu ce vreau să scriu în istoria mea.

"Hot chick, in body and soul"

In ziua de astăzi, musai să fii o"hot chick". După am pus un punct. Ca să delimitez clar zona. Păi trebuie să fii "hot" și "chick". A nu se citi "șic". Trebuie să fii hot ca să nu ți-o ia altele mai tinere înainte. Sau, ca să reformulez, pentru că în categoria de vârstă cu care sunt familiarizată din motive obiective, încă nu este cazul a se pune problema având termenul "vârstă" în rol activ, trebuie să îți menții un nivel al hotness-ului ridicat sau foarte ridicat, pentru că trofeul, bărbații, sunt puțini în general, și și mai puțini băieți buni. De bună-seamă, când dai peste unul din specia bărbatului bun și abordabil, la locul lui și cu mintea serioasă, cum s-ar zice o partidă bună, nu trebuie nici în ruptul capului să îl lași să plece. Trebuie să fii fată deșteaptă, ce mai, să fii și hot, nu numai deșteaptă. Adică așa, să faci imposibilă o incursiune a numitului în camera neprihănită a vreunei alte domnițe. E competiție, domnule, și economia de piață se extinde vertiginos pe toate piețele. Criza e peste tot și trebuie să ai grijă să îți menții toate simțurile ascuțite și avantajele competitive constante în valoare și manifestare.
Până la urmă, tot la rolul social pe care l-ai împrumutat de la mama și bunica ajungi. Așa că tânăra speranță proaspăt angajată, cu cv-ul la butonieră și limbile străine la purtător, după ce muncește pe brânci să demitizeze mitul femeii la cratiță, după ce se emoționează vădit la gândul programelor corporatiste de promovare a tineretului feminin în poziții de conducere și de asigurare a echilibrului dintre viața profesională ți cea personală, se întoarce cu zâmbetul pe buze acasă și cu pantalonii călcați, reverul aranjat și cămașa scrobită și, zâmbitoate ca o floricică, se preschimbă pe dată în prietenă sau, după caz, soție, mamă și fiica iubitoare, cu un șorțuleț înflorat și cu tigaia Dry Cooker în mână. Pregătită să își demonstreze dexteritățile culinare dobândite, cel puțin teoretic, la un curs on-line de gătit, curs la care a luat parte după orele de serviciu.
Și e și hot. Și fără cearcăne, mereu proaspătă, nu vorbește murdar și mănâncă cu gura închisă. Un amestec de feminitate și putere, menit să înduioșeze inima prințului care a catadicsit să își arunce o geană și să o salute în grabă.
Albinuța noastră trebuie să fie, în lumea pe care o văd eu pe geamul mașinii în fiecare dimineață, o super woman. Hot in body and soul. Hot chick. Să zâmbească și să performeze. Așa e moștenirea genetică, cea culturală și altele și altele, moșteniri pe care ne lăudăm că le aruncăm pe fereastră ca oamani culți ce suntem, dar pe care le ambalăm numai un pic mai dichisit.
Partea faină din toată povestea e că tipa asta hot chiar există. Și e hot în trup și suflet. Și poate să fie zâmbăreață ca o zambilă când ajunge seara la 7 acasă. Dar mai lăsați-o moale cu băieții buni pe care trebuie să îi poarte la rever.Atârnați așa, ca gândacii. Și care îi oferă ei echilibru.
Echilibrul ăsta vine doar din repsect pentru tipa asta hot.

Dar again, ce știu eu? Mai am timp să revin și să mă razgândesc.

Am o întrebare pentru voi, fetele hot. Îl mai așteptați pe Făt-Frumos?

Pe drumuri

De șapte ani. Fără traseul ăsta pe care nu ma grăbesc să îl nimesc inițiatic, deși mă ispitește cuvântul și însemnătatea lui, serile mele de lângă pădure ar fi fost mult mai plictisitoare și mai sărace.

Genial pentru că e minunat. O mulțime de oameni, în fiecare an alții, cu alte sporuri și cu alte muzici. Pentru prima dată, azi am vazut un e-book într-un autocar din România. Și am vazut tot mai multe cărți în ultimul an, și tot mai multe pririri pline, nu ingălbenite.
Povestea mea se derulează pe banca numărul trei, locul numărul 9. Am primut frumos biletul de la nenea șoferul, m-am așezat pe locul meu și mi-am aruncat curioasă privirile  la călătorul din stânga mea. Care citea. O revistă de arhitectură. Un astfel de călător nu mi-a fost dat să întâlnesc până acum. În fața mea, erau doi frumoși care râdeau și se priveau cu atâta gingăție și patos, încât m-am surprins zâmbind cu îngăduință, de parcă aș fi fost o soră mai mare, deja trecută de fazele acelea ale tinereții. Nu, mi-am revenit din reverie și am continuat să zâmbesc în sinea mea.
Tânărul s-a dovedit un partener plăcut de discuție. Am aflat multe despre arhitectură.

Mă gândeam cum se modifică limbajul nostru în momentul în care părăsim o sferă de sticlă și intrăm în alta. Fără să ne dăm seama. Noi suntem aceiași și ne place să credem că suntem speciali, dar limbajul se modifică. Cel puțin pe mine, autogara din Sebeș ma împinge la tot soiul de gânduri necugetate, de fiecare dată. Privind autobuzele, parte moștenire comunistă, parte proaspăt cumpărate din Finlanda, dacă nu mă înșală intuiția, și inscripția de pe ușă, mă uit și la călătorii care așteaptă cuminți. La coadă. Vorbesc vrute și nevrute, despre Costel și Mărie și copilul ăla mare care s-o însurat și fata aia deșteaptă care acuma îi doamnă mare pe la București. Și când vine șoferul, înghesuiți, urcă resemnați în relicva de autobuz și se cufundă fiecare în gândurile proprii, în timp ce din difuzoare răsună cele mai noi hituri de pe Taraf.
Ascultând discuțiile, spicuiești că e vorba de Sărbători, de concediu, de prăjituri și curățenie, de patron, de șomaj, de Italia și Germania și de porcul care anul ăsta a fost mai gras decât anul trecut. Și de o bucurie de mers acasă.

În autobuzul de azi, nu am ascultat hituri Taraf, ci Europa FM. S-a discutat mai elevat, despre arhitectură și literatură și planuri urbanistice, despre țara asta și moștenire și distrugere și sens giratoriu și bani europeni. Dar și despre acasă. Și salata de vinete și ouă umplute de la mama și sarmale, cartofi și friptură. Și prăjitura pentru revelion. Și ce mult înseamnă acasă.

Până la urmă, călătoria are același scop, bucuria e aceeași, acasă e tot acasă.

Sarbatori revelatoare

E mare minune cum reușește fiecare zi să nu semene cu alta și fiecare minut să ne surprindă. Și mai mare e minunea cum se împlinesc gândurile și cum ne dăm seama că Dumnezeu clădește viețile nostre cot la cot cu noi și ne aduce unde nici nu ne așteptăm, fără să mișcăm un deget.

Până la urmă, ce înseamnă Crăciunul fără suflete dragi, zăpadă și prieteni?