Pe drumuri

De șapte ani. Fără traseul ăsta pe care nu ma grăbesc să îl nimesc inițiatic, deși mă ispitește cuvântul și însemnătatea lui, serile mele de lângă pădure ar fi fost mult mai plictisitoare și mai sărace.

Genial pentru că e minunat. O mulțime de oameni, în fiecare an alții, cu alte sporuri și cu alte muzici. Pentru prima dată, azi am vazut un e-book într-un autocar din România. Și am vazut tot mai multe cărți în ultimul an, și tot mai multe pririri pline, nu ingălbenite.
Povestea mea se derulează pe banca numărul trei, locul numărul 9. Am primut frumos biletul de la nenea șoferul, m-am așezat pe locul meu și mi-am aruncat curioasă privirile  la călătorul din stânga mea. Care citea. O revistă de arhitectură. Un astfel de călător nu mi-a fost dat să întâlnesc până acum. În fața mea, erau doi frumoși care râdeau și se priveau cu atâta gingăție și patos, încât m-am surprins zâmbind cu îngăduință, de parcă aș fi fost o soră mai mare, deja trecută de fazele acelea ale tinereții. Nu, mi-am revenit din reverie și am continuat să zâmbesc în sinea mea.
Tânărul s-a dovedit un partener plăcut de discuție. Am aflat multe despre arhitectură.

Mă gândeam cum se modifică limbajul nostru în momentul în care părăsim o sferă de sticlă și intrăm în alta. Fără să ne dăm seama. Noi suntem aceiași și ne place să credem că suntem speciali, dar limbajul se modifică. Cel puțin pe mine, autogara din Sebeș ma împinge la tot soiul de gânduri necugetate, de fiecare dată. Privind autobuzele, parte moștenire comunistă, parte proaspăt cumpărate din Finlanda, dacă nu mă înșală intuiția, și inscripția de pe ușă, mă uit și la călătorii care așteaptă cuminți. La coadă. Vorbesc vrute și nevrute, despre Costel și Mărie și copilul ăla mare care s-o însurat și fata aia deșteaptă care acuma îi doamnă mare pe la București. Și când vine șoferul, înghesuiți, urcă resemnați în relicva de autobuz și se cufundă fiecare în gândurile proprii, în timp ce din difuzoare răsună cele mai noi hituri de pe Taraf.
Ascultând discuțiile, spicuiești că e vorba de Sărbători, de concediu, de prăjituri și curățenie, de patron, de șomaj, de Italia și Germania și de porcul care anul ăsta a fost mai gras decât anul trecut. Și de o bucurie de mers acasă.

În autobuzul de azi, nu am ascultat hituri Taraf, ci Europa FM. S-a discutat mai elevat, despre arhitectură și literatură și planuri urbanistice, despre țara asta și moștenire și distrugere și sens giratoriu și bani europeni. Dar și despre acasă. Și salata de vinete și ouă umplute de la mama și sarmale, cartofi și friptură. Și prăjitura pentru revelion. Și ce mult înseamnă acasă.

Până la urmă, călătoria are același scop, bucuria e aceeași, acasă e tot acasă.

Sarbatori revelatoare

E mare minune cum reușește fiecare zi să nu semene cu alta și fiecare minut să ne surprindă. Și mai mare e minunea cum se împlinesc gândurile și cum ne dăm seama că Dumnezeu clădește viețile nostre cot la cot cu noi și ne aduce unde nici nu ne așteptăm, fără să mișcăm un deget.

Până la urmă, ce înseamnă Crăciunul fără suflete dragi, zăpadă și prieteni?

Mentorship sau nu? A fi sau a nu fi orientat

Ma gândeam zilele acestea la cât de important este să ai un mentor. Ideea se bifurcă în sub-idei, revelatoare sau nu, care ar corespunde unor atitudini de viață distincte.
Prima atitudine e aceea a idealistului prin definiție, ceea ce aflasem că ar corespunde culorii violet și, după părerea mea, unei abordări utopice asupra vieții. Idealistul neaoș gândește că el activează și acționează în scopul unor obiective mărețe, și este sigur: Da, domnule, eu o sa schimb lumea! Fiind el neaoș și idealist, pornește la drum ca un Don Quijote și vede peste tot oportunități de schimbare. Vede șanse și lipsuri. Aș zice eu, fără idealiști neaoși, societatea nu ar ajunge nicăieri.
Pentru atingerea țelurilor sale înalte, idealistul neaoș necesită o hartă de descheiere a realității. Și aici mă gândeam la un mentor. Se discută adesea despre importanța mentorilor. De aceea am scris și eu în titlul postării cuvântul englezesc "mentorship", pentru că termenii de genul acesta sunt profund neromânești în exprimare. Adică e nevoie de un model de lucru. Ca un chirurg, al nostru Don Quijote are nevoie de anatomie bine pusă la punct. De veleități analitice. Care va să zică, să știe, domle, unde sa taie și cât de adânc. Să nu facă numai o operașie estetică, ci una eminamente structurală.
Bun, bun, dar ce se întâmplă când lumea nu se vrea schimbată? Ei îi place așa, mototolită și scofâlcită, adunată, ridată, zimțată? Ei, aici nu mai știu, problema mă depășește. Acela e pasul următor în proces, în supply chain, ca să mă dau și eu rotundă în limbaj neromânesc.
Ziceam că e nevoie de un nene mentor, să aibă omul care aduce schimbarea clar în minte, cum vrea el și cum poate shimba ceva. Adică să îi confere mentoratul acesta un soi de realism empiric. Se poate schimba ceva și cum? Și mai are nevoie de cunoștința lucrului care trebuie schimbat. În cele mai mici detalii.

A doua categorie e categoria realistului fără baliverne și fără timp de pierdut. El nu pierde timpul cu povești și cu idealuri, așa crede el. Din punctul meu de vedere, în comparație cu idealistul neaoș, realistul fără baliverne are acealeași idealuri în minte, numai că nu le numește ca atare. El le ciopârțește să fie mai ușor de digerat. Adica le face SMART, cum ne învață cărțile de management (a se vedea că la FSEGA se mai și citește. Greu de crezut, știu, dar este și bibliotecă acolo). Le face măsurabile. Și el are instinct după care acționează, și un model în minte. El vrea să reușească pentru el, adică tot vrea el să schimbe ceva, dar pentru el însuși, nefiind salvator și nici Mesia.

Ei, ce mi-a trecut mie prin minte acum e ca, oricum am întoarce noi problema, pe mai multe părți și în mai multe tipologii, tot trebuie să recunoaștem ca e nevoie de un model. În toate. E nevoie să știm posibilități, pentru a le putea încălca. Dar măcar să știm o referință.

Cred ca asta am pierdut și avem nevoie să regăsim. Referința. De acolo încolo, vorbim de circumstanțe. Și Dumnezeu ne dezleagă la ochi, pentru că și El apreciază referința și curajul.

Zicere

Timpul îmi spune să ţip,

Să iau secunda şi să îi suflu în timpane,

Să o asurzesc şi să  îi torn în eprubete magia, unde oţelul amortizează trăiri

Despăgubite cu aer curat.

Descânt

Și din câte zile am ales să trăiesc

Și din câte visuri

Și din câte minuni

Și din câte zâmbete

Am oprit minutarul spre nord

Am învartit globul ocular să înceapă să ronțăie timpul

Și am trăit.

Am cladit o minune cu tine, am croșetat un goblen de Paris, îngalbenit de vreme, pentru mama, și o pălărie de paie, pentru tata,

Și le-am atârnat pe toate la uscat pe balcon.

Apoi, am întors globul ocular spre sud.

Am început să zâmbesc

Am oprit viața de acolo și am pornit la plimbare.

Între timp, tu ai murit.

Serios

Îmi iau în serios mintea alambicată de argint.

Îmi iau în serios sufletul pictat în culori.

Îmi iau în serios degetele lungi

Îmi iau în serios respirația

Îmi iau în serios viitorul.

Eu cunosc lumea mea și nu mai vând de mult bilete de intrare.

La tine în ceas cum e? Frig? E alb sau negru sau colorat sau chipuri de femei atârnate pe pereți sau mișcări de ceas?

Crezi că nu îmi dau seama și eu mă prefac;

La mine în ceas e cald și miroase a scorțișoară.

Poftim cheia. Spune mulțumesc.

Legătură

Nu ma poți lega.

M-am legat eu superficial de ochii tăi.

M-am legat cu un lacăt de buzele tale

Și flutur galant din gene.

Vocea mi-o transform în miere

Pictez nori albaștri si doi sori.

Mă îmbrac în galben și zâmbesc.

Dincolo de asta, nu mă poți lega.

Poți să mă iei de mână și să mă iubești, în schimb.

Al meu

Iubitul meu
E iubitul cuvântului "Eu".
Renunță zilnic la clipe de foc ca să fie iubitul meu,
Al orelor, minutelor, zilelor.
Iubitul meu e doar un personaj înaripat
Asemeni lui Pan,
Poposind încătușat de dialecte, de minuni târzii, de copii morți și de flori.
Iubitul meu nu are habar
De cte ori nopțile îi țin chipul în mâini,
Ajutând amurgul să trăiască mai mult.

Cordial

Ești o persoană cordială.
Adică ai cordul degetului mare deosebit de dezvoltat.
Oamenii în halate ți-au recomandat o cură cu sare.
Oamenii mov-parfum de gențiană.
Oamenii portocalii-galben de măceșe.

Oamenii mei au inventat pentru tine culoarea sângelui.

Ai rămas
O persoană
CordialĂ.

Mișcări aride

Greu mi se deschid ochii dimineața
Am închis robinetul.
Susurul tremurat mă trezește iar
Am închis caloriferul.
În orificiile bucale ale instalațiilor s-a instalat piatra și mătasea broaștei.
S-au întors păianjenii și au ros șoarecii cablul de la telefon.
Nu mai ajunge timpul tău dincolo de ușa baricadată a timpului de ieri.

Semne

Ce se va întmpla când va apune somnul peste noi?
Te vei aduna sub aripi și vei găsi acolo fire de aer greu,
Le vei lega de tăceri și vei închide ochii.
Mijind voi scumpi cerul preaplin,
Voi vărsa azuriul lpeste tot hotarul de mare
Și voi dezgropa morții mâinilor tale din nori.

Preaplin

Aș vrea să cred că omorâm frigul  - Preaplin
Aș vrea să cred că omorâm frigul - Preaplin...
Dezgustat, mă privești și îmi guști acuarela,
Apoi îți arunci privirea dincolo de paharul gol - Preaplin.
Autopsiat, zâmbetul meu reintră pe făgaș. după ce o zi întreaga a hoinărit - Preaplin,
Ideea ta despre semaforul verde de la colț a rămas adiind, radiind, suspendând - Preaplin.
Mâna ta se ascunde acum în buzunar. Preaplină, mâna mea caută un deget de ceară, preaplin.

Amurguri

Fără de tine-mi picură amurgul lin
Pelin degresat, în pahare de cristal
Marmură neagră se țese din gene,
Iar fulgerul o sparge din nou,
Perdea de tăceri încununate cu mâini,
Împleticindu-se de moliciunea iubirii.

Ucisă

Omor cuvintele.
De fiecare dată când mă întorc cu fața spre ele.
Ha, ha,
Omor cuvintele.
Metafora razbate greu, furișată de după ușa glisantă,
Se împinge cu umărul drept,
Până când iese în relief.
Omor cuvintele.
Le iau una câte una pălirile
Să le dau foc în spatele curții de depozitare a amintirilor furate.

De mărgean

Am visat azuriu de poem,
Poem de suferință dulce,
Poem de așteptare,
Așteptare de bine.
Bine că ești
Eșt-ere curată
Curăție de fecioară spălată în lapte...
Am scris cu taină șoapte încleștate,
Am simțit cu taină visuri,
Am îmbrăcat în taină foi,
Ziare mototolite le-am adunat mărgele,
Le-am pus la gâtul timpului și
Am creat istorie.

Prima postare

Aceasta e prima postare pe blogul meu.

Totul se intampla intr-o miercuri, cand am ramas acasa din cauza unei raceli (mai exact, din cauza nasului infundat, a capului care doare si a ochilor impaianjeniti).

Asteptarile pe care le am eu de la blogul meu: trebuie sa fie un blogaras de liniste si de inventivitate, de impartasire, de publicare, de minuare si minunatie, de scris si de citit, de urmarit si de simtit bine.

Pana la urma, asta e cel mai important: sa fii autentic si sa te simti bine.

So, enjoy your reading, my folks!