Salut.

Am intrat azi în metrou, după ce am alergat ca un nebun sa îl prind, ca să ajung la serviciu înainte de 8 fix. Iar nu găsesc niciu loc liber, şi se uită toţi la mine de parcă am picat de pe lună. Ce vă uitaţi, măi, aşa? N-aţi mai văzut barbat?

Bucureştenii ăştia se cred atât de speciali. Morali. Cu standarde ridicate. Doamna de lângă mine s-a ferit când m-am aşezat şi s-a uitat dispretuitor la geanta mea de piele. Da, doamnă, unii bărbaţi poartă genţi. De piele.

“Supermassive black hole…”

Piesa asta e super mişto. Oare când îi prind pe ăştia în concert? Ce m-aş muta şi eu pe dincolo, la unguri, sau măcar la austrieci. Aş putea găsi şi eu un bărbat ca lumea.

Mi-a zis un coleg de muncă despre un site de socializare. E-Cupid îi zice. Şi mă gândesc serios să încerc şi varianta asta. Barurile gay din Bucureşti sunt cam aiurea, se holbează toţi la tine şi parcă le e şi ruşine că se află acolo. Stau aşa, cu orele, cu paharele în faţă, şi tac.

Cea mai interesantă conversaţie pe care am avut-o acolo şi care a durat mai mult de 15 minute, a avut loc acum şase luni. Cu un tip cam ciudăţel. Nu era deloc stilul meu. Mie îmi plac ăştia mai bine-făcuţi, care mai trec şi pe la sală din când în când, se îmbracă cu stil, şi au degetele lungi. Tipul ăsta de care îţi spun era un tocilar. Un tocilar bine îmbrăcat. Când l-am văzut cum se uită la mine, m-am gândit să îi zic să se trezească, că nu are nicio şansă cu mine. Nici nu ştiu ce m-a apucat şi cum am ajuns să vorbesc cu el. M-am trezit la un moment dat că mă sărută pe gură. Surprinzator de bine.

Ne-am vazut în fiecare seară timp de trei luni. Şi am început să ma îndragostesc, cred. Şi el a început să nu se mai poarte ca un tocilar. Era chiar deştept.

Acesta e talentul meu de a alege barbaţii ciudati.

Cred că am fost un cuplu frumos.

Acum sunt hotărât să folosesc site-ul ăla.

Trebuie sa cobor.

"Cioară borâtă. Uite la el, cum se îmbracă, parcă a ieşit pe bulevard în Paris. Şi cum are el cercel în ureche. Asta numai de la americanii ăia ni se trage. Cică îi zice democraţie. Azi-mâine îi lasă să aibă şi copii. Vine sfârşitul lumii."

"Şi mai şi vorbeşte singur. Săracu’."

Ăştia vorbesc despre mine.

 Bine m-am gândit eu să emigrez. Îi dau dracului cu ţara asta cu tot. Mă duc la unguri. Sau măcar în Cluj. Dă-l naibii de tocilar, bine ca nu m-a mai sunat. Nu ştiu de ce mă tot gandesc la el.

E-Cupid.

Măcar ungurii au reduceri în perioada asta a anului. Şi pot să merg la Viena la operă. E mai aproape.

Povesti cu pesti - Cum sa astepti sfarsitul lumii.1

Povestea mea incepe...

Incepe...

Incepe...

Ce sa inceapa! povestea mea acum se termina. Este prima poveste spusa invers, de la sfarsit spre inceput. De ce, va intrebati. De ce nu, va intreb. Credeti ca nu o sa mai fie suspans, sau personajele o sa se comporte previzibil. Sau autorul o sa fie deja plictisit de moarte, pentru ca deja povestea lui a ajuns la sfarsit si el nici nu i-a lasat timp sa se spuna, sa i se descopere, sa se arate cu toate ascunzisurile ei, presupuse sau nu, ca doar asa sunt invatate povestile la scoala povestilor.

Nope. 

Si au trait fericiti pana la adanci batraneti. S-au luat de mana, sezand pe sezlongul lor, si au privit cerul zmeuriu la apus.

"Cate clisee!", zise el, razand. "E ultimul nostru minut impreuna. Mai tii minte statueta aia de lemn din muzeul Old State House din Boston? Cea pe care ai fotografiat-o si pe care ai numit-o Domnul Timp."

"Da, mai tin minte", raspunse ea intr-un moment de luciditate.

"E, mi se pare ca se uita la mine razand, de dupa masina. Acum a fugit in spatele tomberonului. Azi e joi, si trebuie sa vina astia sa ia gunoiul. O sa ii sun maine, sa le zic sa isi faca odata treaba aia, pentru care ii platesc de atata timp".

"Nu te mai enerva. Ce folos sa ii mai suni maine. uiti ca asta e ultima noastra ora impreuna. Uite, tati, un fluture!"

"Iubita mea!" Si o pupa pe frunte. "Tot o sa ii sun maine sa le zic vreo doua. Desi, ai dreptate. Poate nu mai apucam maine-le. Hehe, poate suntem norocosi, de data asta, si ajungem si noi de mana cu Domnul Timp, sa bem cafeaua aia pe care i-o promit de o luna buna. Maria zicea azi ca a trecut o luna decat stau aici, fara sa imi mai simt picioarele. Prima data am crezut ca ma minte, cum sa treaca o luna! Si am facut atatea! Cand mergeam la serviciu, cand eram tanar, nu faceam atatea lucruri intr-o luna! Si nu trebuia sa ma poarte nimeni pe brate, ca acum, daca vreau sa ies in parc. Sau sa imi iau un scaun cu rotile. Sau sa vorbesc cu Costel de cate ori vreau sa citesc si eu un ziar ca lumea. Oamenii astia au innebunit. Cica nu se mai fabrica hartie de ziar. Cum e posibil? Cum??? Pai eu am crescut cu ziarele in mana, imi place fosnetul ala al lor si mirosul de hartie. Zice Maria ca mi-au trimis copiii din State o tableta. Ce mai nume. Ca acum ei au aparat din ala cu holograme, si ca ar trbeui si eu sa nu mai fiu atat de incapatanat si sa citesc ziarele pe tableta. Ca am acces si la Boston Globe, si la Der Spiegel.

Mda... Oricum, eu zic asa: nu mai avem ce cauta in lumea asta. Am facut tot ce am avut de facut, si domnul Timp nu prea inteleg de ce nu vorbeste cu verisoara lui, sa ma lase o data sa merg si eu acasa, sa pot si eu sa zburd cu minunea asta de mana, fara sa ma mai numeasca tatal ei. Of, Doamne!”

Mintea Ei:

Ta-param-param

Tata are mere, mama are pere, maine merg la scoala. Oare unde e mama? Si de ce a adormit tata? Nu il trezesc, il las sa mai doarma un pic, ca doar acum a venit de la serviciu si el, saracutul. Si poate o sa ma plimbe cu motocicleta. Hehe, ce m-as mai bucura. Si poate o sa vina si Mos Gerila la iarna, daca am fost fetita cuminte. Din cate stiu eu, am fost. Parca am impresia ca am mintit la un moment dat, cand m-a intrebat mama daca am mancat toata ciorba de fasole. I-am spus de atatea ori ca mie nu imi place ciorba de fasole. Nu si nu. Cica trebuie sa ma invat sa mananc orice; nu se stie cand o sa mai vina un nou razboi mondial, si atunci o sa ma bucur si de mere padurete. Pa-du-re-te. Oare ce or fi alea? Si de ce imi tot aminteste de ele? Sunt asa rele? Cu siguranta nu sunt mai rele decat cartofii copti ai bunicai. Aia is ingrozitori.

Mda, oare cum poate tata sa doarma atata? Asa m-as ridica sa merg sa ma joc cu mingea cea noua. Oare unde a ascuns-o mama? Of, dar nu pot sa ma ridic, o sa simta si o sa se supere. E obosit. Mai bine sa stau aici, sa ma fac si eu ca dorm. O sa vada cat sunt de cuminte si o sa ma plimbe cu motocicleta. Sunt sigura de asta!

Mintea Mariei:

Maine primesc salariul. 100 merg pe telefon-iar. I-am zis sa nu mai vorbeasca atat la telefon, sa il lase incolo de internet, si sa se apuce de invatat. Daca vrea sa ajunga on om invatat, nu ca mine, sa spele buzile altora. Dar nu ma plang, Doamne fereste! Doamne multumescu-ti pentru slujba asta, nu mai gaseam alta la fel de buna pe aici prin zona, si am cautat mult. Am avut noroc. Dar nu stiu de ce il numesc „noroc“; a fost Dumnezeu cel care m-a ajutat sa dau de oamenii astia cumsecade; imi trimit in fiecare luna, pe 10, banii in cont. 500 de dolari. Pentru ei e o nimica toata, cred ca castiga bine. Cel putin, cand vin pe acasa, de doua ori pe an, vin incarcati cu de toate. Se se bucura si domnul si doamna, ca doar un baiat au si ei. Si imi zic dupa ce pleaca: “Maria, ne bucuram ca e om realizat. Ca are si el familie si avem si noi nepoti. Si ca o duce bine.”

Dar l-am auzit o data pe domnul vorbind cu Cosmin, cand a venit ultima data acasa. Doamna, saraca, nu mai stie nimic, e bolnava. Doar pe Cosmin cand il vede, se bucura si ea, si il recunoaste, dar atat. Dupa cateva momente, uita cine e si incepe iar sa vorbeasca ca un copil.

Dar domnul e destept, si lucid la minte. Ii zicea lui Cosmin: „Cosmine, orice ai face, sa nu vinzi casa. Asta sa nu o faci. E casa ta si se vor bucura si copilasii tai vreodata sa vina vara si sa alerge prin gradina. Si sa manance mere de la noi; stiu ca sunt urate, dar macar sunt de ale noastre. Nu stiu ce sa iti dau acum sa le duci acolo la tine.”

De fiecare data cand vine Cosmin, incearca s ail convinga sa duca acasa niste carne de gaina si niste mere, macar. Si macar o sticla de rachiu din ala de pere, sa mai bea cu prietenii lui, seara. Cosmin nu si nu. Ca nu il lasa aia la vama. Eu una, sincer, nu stiu ce sac red. Ma tot gandesc eu asa, si cred ca o sa ii si spun intr-o zi: Sunt americanii aia asa oameni fara suflet, sa nu te lase sa aduci tu cu tine niscaiva merinde de acasa, sa te bucuri si tu, ca doar ti-i dor, esti departe…

..................................................................................................................................

Multe limbi straine, de cercetare.

Cercetarea presupune o analiza a unor fapte, in slujba carora cercetatorul aduce alte si alte fapte, pentru  a le pune in lumina starii de fapt.

Buuuuun.

Multe limbi straine imi umbla mie in minte, ca niste fantome ale manualelor din clasele primare.

Cand m-a dus mama la scoala pe clasa intai, mi-a spus asa: Tu trebuie sa inveti bine, sa ajungi sa faci facultate la Cluj. Si tu o sa inveti limbi straine".

Analiza morfologica:

"O sa inveti"=verb, mod indicativ, timp viitor popular, persoana a doua, singular

"Si"=conjunctie

"Limbi"=substantiv comun, caz acuzativ, numar plural, nearticulat

"straine"= adjectiv, caz acuzativ, numar plural, nearticulat

9 ianuare 2013

Boston, Masschussets

Am ajuns sa invat limbi straine.

Comunitatea de romani din Boston, Masschussets, este numerioasa. Am fost chiar la o intalnire organizata cu oacazia Zilei Nationale a Romaniei. Unde am intalnit romani scapatati peste ocean. Muncitori, veseli. Hotarati sa faca ei un chef ca acasa, cu sarmale si muzica populara. Sarmalele sunt mult mai bune aici decat acasa in Romania (exista doua "acasa" distincte pentru multi dintre ei: "acasa" de aici, unde copiii merg la scoli americane, si o "acasa" departe, ramasa un pic in ceata, fumurie, intr-o Europa cosmopolita, un puzzle la care te uiti mai atent cu lupa, sa descoperi  petece de culoare).

Acasa pentru mine e acolo.

Zu Hause.

Home.

Hogar.

Si a fost odata, ca niciodata, un om fericit cu el. Multumit. Cu lanturile deschise si cu o inimia larga, zemoasa ca un pepene rosu, dulceag. Si a fost odata ca niciodata o mare de intrebri care inconjurau casa de piatra a omului cu inima de pepene rosu. Cu semne mari si mici, cu fonturi diferite, tasninde de unde nici nu te-ai astepta sa tasneasca asemenea intrebari deschise si sprancenate.

Povestea 10001
Dimineata ma trezesc fix la ora stabilita si deja stiu ce urmeaza sa fac in ziua aceea.
Dimineata...nu, nu, povestea asta trebuie sa fie a unui invingator. Sunt destui invingatori aici. Neschimbati de nimeni. Povestea unui om fericit.
Sa purcedem la drum, deci.
Dimineata ma ia intotdeauna prin surprindere. Sunt un om norocos. M-am obisnuit ochiul cu lumina zorilor, ingalbenita, incatusata, roza, mangaietoae. ma ia de fiecare data prin surprindere, iar asta se simte in cafeaua pe care o pregatesc si o vand clientilor mei.
Boabele murmura multumite in masina de macinat...a pace, a desfrau, a regret; eu zic ca am un simt special al cafelei prajite. "Cafea in cautarea unui suflet ingandurat." Imi place sa ma consider un alchimist.
Doamna de la trei bea cafeaua cu mult lapte si zahar.
Domnisoarei ii place caramelul, iar bancherul bea cafea fara zahar. Cand il asteapta o tranzactie importanta ii pregatesc o cafea cu menta.
In dimineata aceasta, m-am inhamat cu cartea de bucate si am ajuns la timp pentru cafeaua cu vanilie a postasului. Ma cauta deja cu privirea.
Imi place munca mea. Asa ne-au spus la workshop. Mie mi-au spus sa imi repet asta in fiecare dimineata, de cate ori ma simt demotivat. Cand mi-au zis asta, m-am simtit si mai si. Ca un 4 din acela abia tarandu-se pe singurul lui picior.
Nu imi spun asta niciodata. Ajunge sa imi beau cafeaua in fiecare dimineata. Asta le spun si lor: "Ajunge sa va beti in liniste cafeaua. Aveti timp. E al vostru de drept. Nimic altceva. De dilatat, de contractat. Cine stie? De baut cafeaua."

Poveste 10000

Toată viaţa mea am fost măturător de stradă. De la vârsta de 8 ani, mai exact. M-a luat tata de mână într-o zi şi, cu o ţigară în colţul gurii, mi-a zis:

„De azi, aduci bani în casă. Nu am de unde să te ţin şi pe tine, şi pe sor-ta.” Şi astea au fost cele mai multe cuvinte pe care mi le-a adresat vreodată tata.

De atunci, mătur în fiecare zi Piaţa Unirii. Încep la 6 dimineaţa, fac pauză la câte două ore, lucrez sistematic. În pauze, fumez câte o ţigară. Îmi place să stau lângă Diverta şi să privesc trecătorii.

Am auzit ca azi ar fi nu ştiu ce zi specială. I-am văzut pe toţi de dimineaţă palizi la faţă. Cămăşile mai scrobite decât de obicei, mâinile mai încleştate pe serviete, claxoanele mai stridente, cucoanele mai înţepate şi cu pomeţii obrajilor mai roşii decât până acum.

Ziarele au venit şi ele, mai târziu, la ghereta amicului meu. Îmi zise, deunăzi: „Auzi, cică e gata. Asta a fost. Ţi-aş zice să fugi, că deseară la şapte se apropie.”

„Ce tot vorbeşti, mă? Că doar acum nu mai vine Securitatea să mă ia. Şi n-am făcut nimic.”

„Mă, atâta îţi spun. Îi gata. Zic să fugi acasă la ai tăi, să te rogi, poate scapi.”

Eu nu l-am înţeles niciodată pe ăsta. Cred că de la atâta citit ziarele, a înnebunit. Cică are el revelaţii din alea, metafizice. Eu atâta ştiu, ţigara mea îi ţigară, nu am dat nimănui în cap, am stat toată viaţa mea la locul meu şi cunosc fiecare piatră din Piaţa Unirii ca pe copiii mei.

Acuma e 7 fără 10. A trecut timpul azi un pic mai lent decât până acum.

De unde ştiu? Păi, de obicei, ajungeam cu mătura până la terasele de pe Eroilor, până la ora asta…

Mă, da’ îs toate goale, terasele. Ce bine, mai puţin de muncă pentru mine.

Eu toată viaţa mea am fost un măturător de stradă, da’  unul cinstit. Cu coloană vertebrală. Cum mi-a zis,  într-o zi, profesorul: „Ilie, tu eşti  un om cu coloană vertebrală.” Mi-a plăcut. Îmi mai dădea şi mie să citesc, şi câte o ţigară, sau câte un covrig. Mda… Uimitor de întuneric. M-oi aşeza pe banca asta, sunt aşa de obosit. Ce bine că e totul pustiu. Pot să aţipesc şi eu un pic…

Am nascut un cuvant azi-noapte, pe cand dormeam alunecat intr-o balta de vise razlete
Ca avioanele, ma bombardau asemeni mustelor negre, de vise si pareri,
Cuvintele,
Nascute prin porii pielii,
Cosmetic aranjate, pregatite pentru orice in afara de nasterea unui cuvant.
Mi-am lasat zborul sa continue,
Avionul fara copilot mai avea cale lunga de strabatut.
Traiectoria spre tara cuvintelor imi revine brusc in minte,
Si ma dor brusc palmele de atata nastere de neant.

Eu traiesc ca sa scriu.
Cuvintele nenascute inca
Asteapta sa fie involburate
Indestulate de aer si simtaminte si abis.
Ies din mine aglomerari de ganduri si de ziceri de dor si de mirare,
De amintire fumeganda si dureroasa a Mine-lui,
Pictat pe fata mea cu chipul subtire.