Fac slalom printre zambete nocive zi de zi.
Fac slalom printre gandurile mele, asemeni sensurilor de pe autostrada.
Sunt aceleasi dureri batatorite, asfaltate proaspat
De toamna, de lame ascutite, de flori uscate, de morminte pitoresti,
Ganduri de martiri si de manunchi de sanse,
Ganduri de zile senine.

De aur

De aur ti-s bratele lungu pana in catapulte,
De margean ti-s unghiile,
Ti se sparg ochii de lumina,
Iti place sa te oglindesti aievea in vocea mea,
Si intorci cheia ca intr-un robot alambicat care gateste pilaf cu orez si ciorba de pui a la grec in fiecare zi de marti.

Fantoma

M-am imbolnavit aievea,
De visul de dantela roz.
Mi-am zburat creierul,
Satula ca ma doare atat de des,
Imi tiuie capul si mi s-au radiografiat visele prea multe,
M-am stramutat cu sange cu tot in ghiveciul cel de lut al omului fantoma.

Pacait

Si atunci, ma intrebam intruna,
De unde ma asurzeste mersul sacadat al trenului prin mijiri,
De unde am oprit eu musca verde pe pleoape,
De ce i-am legat un bilet porumbelului, si apoi l-am omorat,
L-am pus sa traiasca pe un cos infundat.
De ce e cainele curat, iar parintii opintiti in visele mele,
De ce e pelicula neagra in partea aia a sufletului,
De ce ma traverseaza meridianul 0,
De ce nu mai stiu cum ma cheama si de unde vin.

Biciul

Mi-am studiat tacerea, si nelinistea, si aureola gri de lasitate.
M-am scobaltit si mi s-au scofalcit unghiile intrate demult in carne,
Am tinut colivia inchisa,
Calului i-am zis "Cea",
Opinteste-te incolo, nu mai asurzi copitele!
Sufletul imi tremura inca de atunci.
Degeaba i-am inserat perfuzii permanente.
Nu mai merge, omule, nu mai pot.
Atata mi-e de somn...

Vreau sa va povestesc

Vreau sa va povestesc ce bine imi face mie sa ascult o muzica buna. Cred ca fiecaruia dintr noi ii face la fel de bine. Chiar daca definitia pentru "muzica buna" e, pentru fiecare dintre noi, alta.
Face bine o muzica buna cu prietenii, o poveste si un sunet scris dupa cateva ore, din dorinta de a nu pierde momentul acela, care are toate sansele sa se topeasca pe de-a-ntregul in fiinta ta, ca apoi sa nu mai stii care parte din tine e ea curata. Si atunci nu mai poti sa o aduci in cuvinte, in cuib-vinte. Raman atunci numai cuvinte despre tine si cu tine, ca un egoist rosu cu negru, tare ciudat, inchis intr-un cerc vicios cu sinele.

Simtaminte

Imi place sa folosesc verbul "a crede" la persoana intai, singular. Era cat pe-aci sa incer propozitia de inceput a inceputului de postare cu verbul asta, jucaus si puternic, cu personalitate.
Pentru ca e important sa crezi si sa astepti, sa accepti si sa te descoperi. E faina senzatia pe care o ai privindu-te in oglinda si descoperindu-te ca pe un vechi prieten, pe care nu l-ai revazut de un secol si jumatate. Un prieten de care nici macar nu iti dadeai seama cat de mult iti lipseste si pe care il intrebi, luandu-l in brate, unde a poposit atata timp, fara sa dea niciun semn, de viata sau de moarte, de visare sau de uitat.
E bucurie si certitudine, ca esti inca acolo, cu aceeasi scanteie, mai bogat totusi si mai sigur si increzator pe ce crezi si de ce.
E faina senzatia de trezit dimineata cu certitudini ca, orice ai face si oricat de bine te-ai cunoaste, exista tot timpul o parte din tine care te surprinde. Ca o culoare noua, o combinatie de ocru si verde pur.

Imi era dor de mine, cea care scrie :)

Voua?