miercuri, 19 decembrie 2012

Si a fost odata, ca niciodata, un om fericit cu el. Multumit. Cu lanturile deschise si cu o inimia larga, zemoasa ca un pepene rosu, dulceag. Si a fost odata ca niciodata o mare de intrebri care inconjurau casa de piatra a omului cu inima de pepene rosu. Cu semne mari si mici, cu fonturi diferite, tasninde de unde nici nu te-ai astepta sa tasneasca asemenea intrebari deschise si sprancenate.

Povestea 10001
Dimineata ma trezesc fix la ora stabilita si deja stiu ce urmeaza sa fac in ziua aceea.
Dimineata...nu, nu, povestea asta trebuie sa fie a unui invingator. Sunt destui invingatori aici. Neschimbati de nimeni. Povestea unui om fericit.
Sa purcedem la drum, deci.
Dimineata ma ia intotdeauna prin surprindere. Sunt un om norocos. M-am obisnuit ochiul cu lumina zorilor, ingalbenita, incatusata, roza, mangaietoae. ma ia de fiecare data prin surprindere, iar asta se simte in cafeaua pe care o pregatesc si o vand clientilor mei.
Boabele murmura multumite in masina de macinat...a pace, a desfrau, a regret; eu zic ca am un simt special al cafelei prajite. "Cafea in cautarea unui suflet ingandurat." Imi place sa ma consider un alchimist.
Doamna de la trei bea cafeaua cu mult lapte si zahar.
Domnisoarei ii place caramelul, iar bancherul bea cafea fara zahar. Cand il asteapta o tranzactie importanta ii pregatesc o cafea cu menta.
In dimineata aceasta, m-am inhamat cu cartea de bucate si am ajuns la timp pentru cafeaua cu vanilie a postasului. Ma cauta deja cu privirea.
Imi place munca mea. Asa ne-au spus la workshop. Mie mi-au spus sa imi repet asta in fiecare dimineata, de cate ori ma simt demotivat. Cand mi-au zis asta, m-am simtit si mai si. Ca un 4 din acela abia tarandu-se pe singurul lui picior.
Nu imi spun asta niciodata. Ajunge sa imi beau cafeaua in fiecare dimineata. Asta le spun si lor: "Ajunge sa va beti in liniste cafeaua. Aveti timp. E al vostru de drept. Nimic altceva. De dilatat, de contractat. Cine stie? De baut cafeaua."

luni, 17 decembrie 2012

Poveste 10000

Toată viaţa mea am fost măturător de stradă. De la vârsta de 8 ani, mai exact. M-a luat tata de mână într-o zi şi, cu o ţigară în colţul gurii, mi-a zis:
„De azi, aduci bani în casă. Nu am de unde să te ţin şi pe tine, şi pe sor-ta.” Şi astea au fost cele mai multe cuvinte pe care mi le-a adresat vreodată tata.
De atunci, mătur în fiecare zi Piaţa Unirii. Încep la 6 dimineaţa, fac pauză la câte două ore, lucrez sistematic. În pauze, fumez câte o ţigară. Îmi place să stau lângă Diverta şi să privesc trecătorii.
Am auzit ca azi ar fi nu ştiu ce zi specială. I-am văzut pe toţi de dimineaţă palizi la faţă. Cămăşile mai scrobite decât de obicei, mâinile mai încleştate pe serviete, claxoanele mai stridente, cucoanele mai înţepate şi cu pomeţii obrajilor mai roşii decât până acum.
Ziarele au venit şi ele, mai târziu, la ghereta amicului meu. Îmi zise, deunăzi: „Auzi, cică e gata. Asta a fost. Ţi-aş zice să fugi, că deseară la şapte se apropie.”
„Ce tot vorbeşti, mă? Că doar acum nu mai vine Securitatea să mă ia. Şi n-am făcut nimic.”
„Mă, atâta îţi spun. Îi gata. Zic să fugi acasă la ai tăi, să te rogi, poate scapi.”
Eu nu l-am înţeles niciodată pe ăsta. Cred că de la atâta citit ziarele, a înnebunit. Cică are el revelaţii din alea, metafizice. Eu atâta ştiu, ţigara mea îi ţigară, nu am dat nimănui în cap, am stat toată viaţa mea la locul meu şi cunosc fiecare piatră din Piaţa Unirii ca pe copiii mei.
Acuma e 7 fără 10. A trecut timpul azi un pic mai lent decât până acum.
De unde ştiu? Păi, de obicei, ajungeam cu mătura până la terasele de pe Eroilor, până la ora asta…
Mă, da’ îs toate goale, terasele. Ce bine, mai puţin de muncă pentru mine.
Eu toată viaţa mea am fost un măturător de stradă, da’  unul cinstit. Cu coloană vertebrală. Cum mi-a zis,  într-o zi, profesorul: „Ilie, tu eşti  un om cu coloană vertebrală.” Mi-a plăcut. Îmi mai dădea şi mie să citesc, şi câte o ţigară, sau câte un covrig. Mda… Uimitor de întuneric. M-oi aşeza pe banca asta, sunt aşa de obosit. Ce bine că e totul pustiu. Pot să aţipesc şi eu un pic…