Simtaminte

Imi place sa folosesc verbul "a crede" la persoana intai, singular. Era cat pe-aci sa incer propozitia de inceput a inceputului de postare cu verbul asta, jucaus si puternic, cu personalitate.
Pentru ca e important sa crezi si sa astepti, sa accepti si sa te descoperi. E faina senzatia pe care o ai privindu-te in oglinda si descoperindu-te ca pe un vechi prieten, pe care nu l-ai revazut de un secol si jumatate. Un prieten de care nici macar nu iti dadeai seama cat de mult iti lipseste si pe care il intrebi, luandu-l in brate, unde a poposit atata timp, fara sa dea niciun semn, de viata sau de moarte, de visare sau de uitat.
E bucurie si certitudine, ca esti inca acolo, cu aceeasi scanteie, mai bogat totusi si mai sigur si increzator pe ce crezi si de ce.
E faina senzatia de trezit dimineata cu certitudini ca, orice ai face si oricat de bine te-ai cunoaste, exista tot timpul o parte din tine care te surprinde. Ca o culoare noua, o combinatie de ocru si verde pur.

Imi era dor de mine, cea care scrie :)

Voua?